INTELESUL PORUNCILOR 1. LOIALITATE - Dumnezeu - YHWH - EU SUNT CEL CE SUNT - va fi mai presus de orice in viata noastra 2. INCHINARE - la ceea ce nu se vede in spirit si adevar 3. RESPECT - gandurile, sentimentele, simpatiile noastre vor fi indreptate numai catre cele ceresti 4. SFINTIRE - recunoasterea Lui ca Cel care ne-a creat si ne recreeaza, care ne-a dat odihna SABATULUI si odihna MANTUIRII 5. RESPECT FATA DE AUTORITATE - parinti 6. RESPECT FATA DE VIATA - de viata noastra si de a altora, respingerea egoismului, maniei, invidiei si rautatii fata de semeni 7. PURITATE - impulsurile naturale vor fi aduse sub controlul lui Dumnezeu 8. ONESTITATE - integritate in toate relatiile 9. CARACTER DEMN DE INCREDERE - corectitudine in cuvinte si fapte fata de oameni 10. STARE DE MULTUMIRE - bucuria cereasca va lua locul nemultumirii si dorintelor pacatoase Pacatul împotriva Duhului Sfânt Toi cei ce citesc cu atenie Sfânta Scriptură sunt speriai de păcatul împotriva Duhului Sfânt, deoarece este singurul păcat despre care ni se spune că nu se iartă. i cine ar vrea să comită păcatul pentru care apoi nu mai este niciodată iertare? Din cauza aceasta, toi vor să tie exact ce este păcatul acesta. Să începem prin a observa terminogia. Domnul Isus vorbete în versetul 31 despre hula împotriva Duhului Sfânt (cuvântul modern pentru hulă este blasfemie, care înseamnă batjocorirea lui Dumnezeu). Apoi, după practica evreiască de a spune acelai lucru a doua oră, dar cu alte cuvinte, El adaugă în versetul 32 despre oricine va vorbi împătriva Duhului Sfânt. A vorbi împotriva cuiva poate însemna multe lucruri, dar vom vedea din context că, dacă ne uităm la lucrurile pe care le adaugă Domnul Isus la această declaraie, a vorbi împotriva Duhului Sfânt înseamnă a te opune Lui, a-L respinge, a nu-L lăsa să lucreze în tine. Să inem cont, apoi, că ceea ce spune Domnul Isus în continuare, începând cu versetul 33 până la versetul 37, este o explcitare de către Domnul Isus a ceea ce vrea El să spună despre a vorbi împotriva Duhului Sfânt: Ori facei pomul bun i rodul lui bun, ori facei rodul rău i rodul lui rău; căci pomul se cunoate după rodul lui. Pui de năpârci, cum ai putea să spunei voi lucruri bune, când voi suntei răi? Căci din prisosul inimii vorbete gura. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria (cămara) bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria (cămara) rea a inimii lui. Vă spun că în ziua judecăii oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină i din cuvintele tale vei fi osândit. Domnul Isus vorbete aici despre transformarea caracterului, din care rezultă transformarea comportamentului, în mod mai specific transformarea coninutului vorbirii i a modului de a vorbi. Pentru a vedea legătura organică dintre ceea ce a spus Domnul Isus despre Duhul Sfânt i ce spune El în continuare despre pom i despre inimă, să observăm de câte ori se referă El la vorbire. Mai întâi, El a afirmat ceva despre a vorbi împotriva Duhului Sfânt. Apoi îi întreabă pe iudei cum ar putea ei să spună (să vorbească) lucruri bune. De ce nu sunt ei în stare să vorbească lucruri bune? Deoarece inima lor este plină de răutate i ceea ce vorbete omul nu este decât o scoatere în afară a ceea ce se află în depozitul cel mai ascuns al fiinei, adică în inimă. Apoi Domnul Isus îi avertizează cî la judecată vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Cuvântul tradus la noi prin nefolositor, în grecete este argos, care înseamnă în mod primar nelucrător, dar el poate fi tradus i prin neîntemeiat, adică atunci când îl spui nu te gândeti serios dacă are o bază sau nu, dacă este justificat sau nu, i mai poate fi tradus i prin necugetat, în sensul că nu te gândeti ce efect va avea asupra altora. Să nu uităm că Domnul Isus explică ce înseamnă să vorbeti împotriva Duhului Sfânt i atunci un cuvânt nefolositor, adică neîntemeiat i necugetat, înseamnă că ai vorbit într-un mod care arată că interiorul tău nu este în ordine, caracterul tău nu este transformat după voia lui Dumnezeu. Să ne uităm acum la întregul text dintr-o dată i să vedem cum se desfăoară logica spuselor Domnului Isus. El a făcut o minune extraordinară, prin care un demonizat, care era i orb i mut, a fost eliberat de stăpânirea demonică i i-a căpătat deverea i a început să vorbească. Minunea era aa de mare încât oamenii ar fi trebuit să tragă singura concluzie logică: Aceasta este o lucrare a lui Dumnezeu! Numai Duhul lui Dumnezeu poate să facă aa ceva! În loc de această concluzie logică, iudeii spun că Isus a făcut această lucrare cu ajutorul lui Satan. Adică ei atribuie lui Satan ceea ce evident era lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Domnul Isus le spune că aceasta înseamnă o hulire a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. i adaugă că este o vorbire împotriva Duhului Sfânt. Noi ne-am atepta ca Isus să se oprească aici. Adică, a constatat că aceti oameni au comis păcatul care nu se iartă niciodată i, deci, nu mai are ce vorbi cu ei! Dar Domnul Isus nu se opete aici, ci le explică iudeilor de ce au vorbit împotriva Duhului Sfânt pentru că inima lor este netransformată, este plină de rău - i, mai mult, îi cheamă la transformare, pe care numai Duhul lui Dumnezeu o poate face. Vedem lucrul acesta din faptul că Domnul Isus le spune acest lucru: Facei pomul fiinei voastre bun i atunci vei vorbi bine. Problema este că inima voastră, adică locul cel mai profund al fiinei voastre, este plină de răutate i de aceea nu vorbii bine. Este adevărat că voi ai vorbit împotriva Duhului Sfânt, dar fii ateni la declaraia mea fundamentală: Dacă Eu scot afară demonii cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, atunci Împărăia lui Dumnezeu a venit peste voi (versetul 28). Dacă ne uităm în Evanghelia după Matei, de la capitolul 4 înainte, vedem că atunci când Isus anună că Evanghelia este vestea bună că Împărăia lui Dumnezeu a venit la ei, El adaugă: Pocăii-vă i credei în Evanghelie! Pocăii-vă înseamnă schimbai-vă felul de a gândi, transformai-vă în locul cel mai profund al fiinei voastre! Faptul că Domnul Isus îi cheamă direct la transformare prin cuvintele facei pomul bun ne arată că, dei ei au vorbit împotriva Duhului Sfânt, El nu renună să-i cheme la pocăină, la transformare. Ei nu i-au dat seama ce fac. Ei au acionat din netiină. Domnul Isus îi avertizează că sunt în primejdie de moarte, dar încă nu-i prea târziu, El le mai dă o ansă, acum când cunosc gravitatea situaiei, să accepte transformarea pe care Duhul lui Dumnezeu poate să o facă în ei, exact aa cum El l-a eliberat de sub Diavolul pe demonizat i i-a redat i vorbirea i vederea! Un principiu fundamental al nostru este că Scriptura se explică cu Scriptura. Să vedem deci dacă găsim alte texte din Scriptură care să ne confirme că această interpretare a cuvintelor Domnului Isus este corectă. Să ne uităm la un alt text care este tot atât de înfricoetor pentru noi credincioii, referitor tot la Duhul Sfânt. Iată textul: Căci cei ce au fost luminai odată i au gustat darul ceresc i s-au făcut părtai ai Duhului Sfânt i au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu i puterile veacului viitor, i totui au căzut, este cu neputină să fie înnoii iarăi i adui la pocăină, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, i-L dau să fie batjocoriit. (Evrei 6:4-6) Este evident că oamenii acetia L-au primit pe Domnul Isus: ei au gustat Cuvântul lui Dumnezeu, care este Domnul Isus, au căpătat Duhul Sfânt i au cunoscut puterea lui Dumnezeu; ei au fost luminai i au fostă născui din nou, prin Domnul Isus i prin Duhul Sfânt. i totui, ce s-a întâmplat? Greeala pe care o facem noi este să ne uităm numai la afirmaiile acestea extraordinare i să nu ne uităm la explicaia care urmează. Iată această explicaie: Când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea pe el i rodete o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar dacă aduce spini i mărăcini, este lepădat i aproape să fie blestemat i sfârete prin a i se pune foc. (versetele 7-8) Să observăm că Apostolul vorbete despre despre un pământ care dei a fost cultivat i lucrat cum se cuvine, nu produce rodul cel bun, ci produce spini i mărăcini. Adică este vorba despre un om care a primit tot ce-i trebuia pentru trasnformare (pe Domnul Isus, Duhul Sfânt i, prin Ei, puterile veacului viitor) a refuzat să se lase transformat (spre deosebire de pământ, el, fiind om, are voină i refuză să se lase transformat) i, din cauza aceasta, nu mai rămâne decât să i se pună foc, să fie lepădat. Vedem că i aici păcatul împotriva Duhului Sfânt este refuzul de a se lăsa transformat i de a produce rodul pe care îl atepta Dumnezeu. Problema este că acest om a refuzat să se transforme i deci este impodibil să fie adus la pocăină, deoarece el tocmai aceasta a refuzat, pocăina, adică transformarea! Discuia este reluată în Evrei 10:25-29: Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii de obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alii... Căci, dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoaterea adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o ateptare înfricoată a judecăii i văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătii... Cu cât mai aspră pedeapsă credei că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, vav pângări sângele legământului cu care a fost sfinit i va batjocori pe Duhul harului? Să ne uităm bine ce spune textul acesta. El se adresează credincioilor i le vorbete despre unii care au părăsit adunarea noastră, adică s-au întors în lume, la viaa păcătoasă dinainte. Starea aceasta este numită a păcătui cu voia. Adică, aceti foti credincioi, tiind că viaa de păcat e împotriva voii lui Dumnezeu, totui, cu bună tiină, se întorc la ea.Aici trebuie să fac o precizare: în situaia aceasta se află i muli care n-au părăsit aduncarea noastră dar continuă să trăiască exact ca lumea. Prin faptul acesta ei fac trei lucruri: Calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu Pângăresc sîngele legământului cu care au fost odată sfinii Batjocoresc pe Duhul harului. Să ne gândim la următoarea informaie pe care o avem din istorie. Toi marii conducători de armate aveau un regiment de elită, uneori numit garda imperială. Pe front, când conducătorul vedea că e în primejdie să piardă lupta, ca ultimă resursă, el arunca în luptă regimentul de elită. Era ultimul lucru pe care îl avea. Dacă i acetia erau înfrâni, războiul era pierdut. În lupta cu păcatul i cu cel rău, Dumnezeu a trimis ce a avut mai bun: pe Fiul Său, sângele legământului celui nou i pe Duhul Sfânt. Dincolo de acetia, Dumnezeu nu mai are nimic altceva de dat. Dar în războiul acesta intră în joc i voina omului. Dacă un om al lui Dumnezeu decide să se întoarcă înapoi la viaa de păcat, înseamnă că el renună la Domnul Isus i la Duhul Sfânt, adică la ultimele resurse ale lui Dumnezeu! Pentru el nu mai există iertare deoarece el a renunat la singurele resurse prin care Dumnezeu îi putea oferi iertarea! Lucrul care reiese clar din toate acestea este că Dumnezeu ni-L oferă pe Domnul Isus i ne oferă Duhul Sfânt cu scopul clar ne a ne transforma caracterul i felul de viaă. A refuza transformarea aceasta înseamnă a păcătui împotriva Domnului Isus i a Duhului Sfânt, înseamnă a păcătui împotriva singurelor resurse pe care le are Dumnezeu pentru noi. Dincolo de acestea, Dumnezeu nu mai are nimic altceva pentru noi. Transformarea pe care urmărete Duhul Sfânt să o facă în noi. Am ales trei texte care ne arată ce fel de transformare vrea Duhul sfânt să facă în noi, adică ce trăsături de caracter i atitudini de viaă vrea să producă El în noi. Primul e Romani 14:17 Căci Împărăia lui Dumnezeu nu este mâncare i băutură, ci neprihănire (dreptate), pace i bucurie în Duhul Sfânt. Prima noastră observaie trebuie să fie că i Pavel face legătura clară între Împărăia lui Dumnezeu i lucrarea Duhului Sfânt în noi. Reuita lucrării Duhului Sfânt înseamnă că Îpărăia lui Dumnezeu s-a instalat în noi. Prima lucrare pe care vrea să o facă Duhul sfânt în noi este neprihănirea, sau dreptatea. Neprihănirea este termenul negativ, care înseamnă lipsă de pată, adică o viaă curată. Dreptatea este aspectul pozitiv, adică o viaă caracterizată prin cinste, onestitate, corectitudine i adevăr. Aceasta este transformarea fundamentală pe care urmărete să o producă Duhul Sfânt în noi. i când aceasta are loc, odată cu ea vine i o pace sau armonie lăuntrică dumnezeiască, după care sufletul uman muncit de păcate tânjete atât de mult. i odată cu pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere vine i bucuria, sau, cum îî spune Petru, o bucurie negrăită i strălucită (1 Petru 1:8). Al doilea text este 2 Timotei 1:7 Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste i de chibzuină. Duhul Sfnt este Persoana din Dumnezeu care poartă în Sine puterea lui Dumnezeu. Când El este în noi, avem la dispoziie puterea necesară ca să rezistăm păcatului i să trăim după voia lui Dumnezeu. Deasemenea, dragostea lui Dumnezeu este turnată în noi prin Duhul Sfânt (Romani 5:5). i Duhul Sfânt este un Duh de chibzuină, ceea ce înseamnă judecată sănătoasă, sau înelepciunea care vine de la Duhul Sfânt. Aadar, Duhul Sfânt este acela care ne dă putere, dragoste i înelepciune. Al treilea text este Galateni 5:22-23 Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine (amabilitatea), credincioia, blândeea, înfrânarea poftelor (stăpânirea de sine, autocontrolul). Ne-ar trebui multe ore ca să analizăm pe rând aceste trăsături de caracter. Ceea ce trebuie accentuat este faptul că acestea sunt descrierea caracterului i a comportamentului pentru care ne-a dat Dumnezeu Duhul Său. Dacă ele nu sunt în noi, înseamnă că noi nu am cooperat cu Duhul Sfânt să le producă în noi, ba chiar am opus rezistenă Duhului Sfânt când a vrut să le formeze în noi. Să ne aducem aminte ce le-a spus tefan iudeilor de la Ierusalim: Oameni tari la cerbice, netăiai împrejur cu inima i cu urechile! Voi totdeauna vă împotrivii Duhului Sfânt! (Fapte 7:51) Concluzia tuturor versetelor pe care le-am analizat este că păcatul împortiva Duhului Sfânt este tocmai această împotrivire Duhului Sfânt, care a venit în noi cu scopul să ne transforme, dar noi nu dorim această transformare. Ce-i de făcut? În loc să ne opunem lucrării Duhului Sfânt în noi, trebuie să învăăm să cooperăm, sau să colaborăm cu Duhul Sfânt în lucrarea pe care vrea să o facă în noi. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă o serie de porunci referitoare la colaborarea noastră cu Duhul Sfânt. Mai întâi, ni se dau două porunci negative. Iată-le mai jos. 1. Să nu întristai pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care ai fost pecetluii pentru ziua răscumpărării (Efeseni 4:30) Textul trebuie îneles în contextul lui. i înainte i după acest verset există o listă de lucruri pe care să nu le facem: să nu minim, să nu ne mâniem, să nu vorbim urât, să nu furăm, să nu fim răi unii cu alii, să nu curvim, să nu fim lacomi de avere. Toate acestea, dacă le facem, îl întristează pe Duhul Sfânt. 2. Nu stingei Duhul (1 Tesaloniceni 5:19). i textul acesta trebuie îneles în contextul lui. Înainte de el i după el Pavel dă o listă de lucruri pe care să le facem: să privii bine pe cei ce se ostenesc între voi, care că cârmuiesc în Domnul i care vă conduc... să mustrai pe cei ce trăiesc în neorânduială; să îmbărbătai pe cei deznădăjduii; să sprijinii pe cei slabi; să fii răbdători cu toi... nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău; ci căutai totdeauna să facei ce este bine atât între voi cât i faă de toi. Bucurai-vă întotdeauna. Rugai-vă neîncetat. Mulumii Domnului pentru toate lucrurile... Nu dispreuii proorociile, ci cercetai totul i luai ce este bun ( Spicuiri din versetele dinainte, v. 12-18 ;i de după, v.20-21). Dacă refuzăm să facem aceste lucruri, înseamnă că stingem Duhul. Ca o concluzie la aceste două porunci (avertizări) negative, înseamnă că dacă facem lucruri care nu plac Duhului Sfânt, el se întristează i dacă refuzăm să facem lucruri care plac Duhului Sfânt, noi îl stingem. Când Îl întristăm i Îl stingem, înseamnă că El se retrage ofensat de neascultarea noastră i ne lasă de capul nostru. Neascultarea noastră îl facee să nu mai acioneze în noi. În al doilea rând, Cuvântul lui Dumnezeu ne dă o serie de porunci pozitive referitoare la Duhul Sfânt. Iată-le mai jos. 1. Domnul Isus ne învaă să cerem Duhul Sfânt i ne asigură că Tatăl nostru ceresc ne ascultă această cerere: Deci, dacă voi care suntei răi tii să dai daruri bune copiilor votri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer (Luca 11:13). Majoritatea credincioilor evanghelici nu ascultă de această îndrumare a Domnului nostru fiindcă au impresia că ea contrazice doctrina noastră. Despre ce este vorba? Tot Domnul Isus ne învaă despre Duhul Sfânt următoarele: Eu voi ruga pe Tatăl i El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac, i anume, Duhul adevărului... dar voi Îl cunoatei, căci rămâne cu voi i va fi în voi (Ioan 14:16-17). Din acest text se trage concluzia de doctrină că, spre deosebire de Vechiul Testament, unde Duhul Sfânt venea peste cineva pentru o vreme apoi pleca de la el (vezi cazul lui Saul), în Noul Testament, de la ziua Cincizecimii încoace, Duhul Sânt când vine în cineva nu mai pleacă din el, indiferent ce ar face el sau cum ar trăi el. Trebuie să vă uitai bine la text, deoarece Domnul Isus vorbete aici foarte nuanat: El spune că Duhul Sfânt vine să rămână, adică intenia Lui este permanena Lui în noi. Aceasta este intenia, dar noi trebuie să ne uităm la avertizarea pe care le-o face El ucenicilor imediat după aceaasta, atunci când le spune că El este via, iar ei sunt mlădiele. Unirea aceasta este organică, dar El îi avertizează pe ucenici că trebuie să rămână în El, altfel vor fi tăiai i, ca mlădiele neroditoare, vor fi aruncai în foc (Ioan 15: 1-10). Chiar i după unirea noastră organică cu Cristos i după instalarea Duhului Sfânt în noi, noi încă rămânem ageni liberi, persoane care aleg pentru sine i noi putem să refuzăm să aducem roadă. Roada de care vorbete Domnul Isus aici nu este altceva decât roada Duhului, adică roada este viaa noastră transformată. Domnul Isus i Duhul Sfânt vin în noi cu planul de a ne face după chipul lui Dumnezeu, sfini cum El este sfânt, desăvârii cum El este desăvârit, sau, cu alte cuvinte, să ne facă asemenea chipului Domnului Isus, care este chipul lui Dumnezeu. Dacă noi refuzăm această roadă, această transformare, noi ne despărim de Domnul Isus i ne despărim de Duhul Sfânt. tiu că aceste afirmaii ale mele vin în contradicie cu înelegerea multora, dar vreau să vă atrag atenia că i Apostolul Pavel, în mai multe locuri condiionează totul de acdeste cuvinte dacă rămânei (Romani 11:22; 1 Corinteni 15:1-2; Coloseni 1:23). Cine nu ia în serios aceste repetate avertizări ale Cuvântului lui Dumnezeu o face spre pierzarea lui! Aadar, Domnul Isus ne învaă să cerem Duhul Sfânt, cu toate că tot El ne spune că Duhul Sfânt vine să rămână în noi i apoi ne asigură că El rămâne în noi. Nu este aceasta o contrazicere? Nicidecum. Biblia ne spune de multe ori că noi avem ceva dat de Dumnezeu, i apoi ne spune să urmărim să avem acele lucruri. Mai exact, acele lucruri ne sunt date în Cristos, dar noi trebuie să ni le însuim, ca să fie ale noastre în realitatea noastră contientă. Prin urmare, ascultând de Domnul Isus, eu mă rog Tatălui astfel: Tată, singur nu pot face nimic, nimic. Ca să pot face ceva, am nevoie de Duhul Tău Cel Sfânt. Dă-mi-L i astăzi să mă umple, să mă călăuzească i să-mi dea putetre să fiu după voia Ta i să fac voia Ta. Cu această rugăciune, eu mă pun în starea de dependenă de Dumnezeu, care este elementul fundamental al relaiei cu Dumnezeu. i apoi, prin această rugăciune, Îi spun lui Dumnezeu că vreau ca Duhul Sfânt să-i facă lucrarea Lui în mine. Cu aceasta trecem la alte porunci care ne sunt date referitoare la Duhul Sfânt. 2. Dacă trăim prin Duhul, să i umblăm prin Duhul (Galateni 5:25). Duhul Sfânt este cel care ne-a născut din nou, adică ne-a dat viaa din Dumnezeu. Noi trăim datorită Lui! Mai exact, noi am căpătat viaa nouă prin El. Acum este necesar să ne intre bine în minte că viaa aceasta nouă, căpătată prin Duhul, trebuie trăită prin Duhul. Expresia să umblăm prin Duhul este o prescurtare a poruncii formulate în acest text mai înainte, în versetul 16, unde ni se poruncete să umblăm călăuzii de Duhul Sfânt. În Romani 8:14 apostolul Pavel transformă această poruncă în definiie, spunăndu-ne că aceia sunt fii ai lui Dumnezeu care sunt călăuzii de Duhul lui Dumnezeu. Ce înseamnă să-mi trăiesc viaa sub călăuzirea Duhului Sfânt? În primul rând, Domnul Isus a dat ucenicilor Săi învăături detaliate cum să-i trăiască viaa. Apoi el le spune că Duhul Sfânt le va aduce aminte ce i-a învăat El. Lucrurile acestea se aplică exact la fel i în viaa noastră. Duhul Sfânt nu-i poate aduce aminte ceea ce n-ai pus tu mai întâi în minte. De aceea, Domnul Isus le poruncete ca atunci când ei, apostolii vor face ucenici, trebuie să-i învee tot ce i-a învăat el i să-i învee să trăiască după aceste învăături (Matei 28:19-20). După ce am învăat, de exemplu, predica de pe munte (Matei 5-7), Domnul Isus ne garantează că Duhul Sfânt, exact la momentul critic, ne va aduce aminte ce ne-a învăat Domnul Isus i ne va opti să facem aa i ne va oferi i puterea necesară să o facem. În al doilea ând, trebuie să învăăm toate trăsăturile de caracter pe care am arătat că Duhul Sfânt vrea să le rodească, să le producă în noi, aa cum le-am arătat din Romani 14:17, 2 Timotei 1:7, Galateni 5:22-23, Efeseni 4.25- 5:6, 1 Tesalioniceni 5:12-21, i altele, i să le memorăm i să medităm la ele i să decidem în noi că vom colabora cu Duhul Sfânt ca să le producă în noi. Cu aceasta ajungem la a treia instruciune din Cuvânt referitoare la trăirea noastră cu Duhul Sfânt. 3. În binecuvântarea cu care încheie Pavel a doua scrisoare către Corinteni, el pune trei lucruri eseniale de care avem nevoie: Harul Domnului nostru Isus Cristos, iubirea Tatălui i părtăia Duhului Sfânt (2 Cor. 13:14). Ceea ce ne interesează aici este să înelegem ce înseamnă părtăia Duhului Sfânt. Cuvântul grecesc pentru părtăie este koinonia, care înseamnă parteneriat. Este vorba de o conlucrare prin asociere strânsă. Duhul Sfânt nu lucrează automat în noi. El ateaptă conlucrarea noastră, sau cooperarea noastră cu El. El vrea ca noi să lucrăm împreună cu El la realizarea scopurilor Lui în noi. Să vă dau un exemplu pentru aceasta. În Romani 5:5 ni se spune că dragostea a fost turnată în noi prin Duhul Sfânt. În Galateni 5.22, dragostea este pusă prima în lista roadei Duhului Sfânt. Dacă ne-am limita la aceste două texte, am putea trage concluzia că noi nu mai avem nimic de făcut deoarece Duhul Sfânt este cel ce produce dragostea în noi. Dar, în 1 Corinteni 12-14 apostolul Pavel dezvoltă mai pe larg problema aceasta a relaiei dintre Duhul Sfânt i dragoste i a modului în care este produsă dragostea în noi. În primul rând, la sfâritul cap. 12, Pavel, discutând despre o ierarhie a darurilor Duhului Sfânt, adaugă că cel mai bun dintre toate darurile (calea mai bună decât toate celelalte) este dragostea. La înc eputul cap.13, el insistă că indiferent ce alte daruri ai putea avea, dacă n-ai dragoste, celelalte nu-iu folosesc la nimic i dacă n-ai dragoste nu eti nimic. După aceea, ca să tim exact ce este dragostea, Pavel îniră o serie de atitudini i de modalităi de comportament care împreună alcătuiesc dragostea. Ce este i mai important este faptul că, dei a scris că dragostea este un dar al Duhului Sfânt, Pavel încheie discuia despre dragoste la începutul cap. 14 prin această poruncă dată nouă: Urmării dragostea (1 Cor.14:1). Ca să înelegem fora cuvântului urmării, trebuie să tim că în greacă este un cuvânt luat din practica vânărorilor, ceea ce înseamnă că Pavel ne spune să urmărim dragostea aa cum urmărete vânătorul prada. Cum urmărete vânătorul prada? Mai întâi, vânătorul învaă totul despre animalul pe care vrea să-l vâneze: unde trăiete, când vine la apă, cu ce fel de gloane poate fi ucis, etc. Apoi se scoală înainte de zori i ateaptă la pândă într-un loc strategic, de unde vândul nu duce mirosul lui spre nările fine ale animalului i de unde îl poate lovi la momentul cel mai oportun. A urmări prada, este o aciune complexă, cu eforturi, cu sacrificii personale. Aa, spune Pavel, trebuie să urmărim i noi dragostea, adică să studiem ce este drasgostea din ceea ce ne învaă Dumnezeu i Domnul isus despre dsragoste i apoi ce spune Pavel în 1 Cor.13:4-7 despre dragoste; apoi să învăăm cum să o aplicăm practic în comportamentul nostru cu cei din familie, cu colegii de serviciu, cu cei din Biserică, etc.; apoi să facem orice alte sacrificii (renunări la propriile interese egoiste) ca să devenim oameni ai dragostei. Când le facem pe toate acestea, Duhul Sfânt ne umbrete i produce în noi această iubire divină. Aceasta este părtăia Duhului Sfânt în problema dragostei. Luai apoi pe rând toate celelalte trăsături de caracter pe care le Listează Pavel în textele indicate de mine i în altele i urmării-le cum urmărete vânătorul prada. i în mod garantat Duhul Sfânt le va rodi pe fiecare dintre ele în caracterul nostru i în comportamentul nostru. În concluzie generală, Duhul Sfânt vine în noi ca să ne transforme, să producă în noi chipul lui Cristos. Păcatul împotriva Duhului Sfânt este refuzul nostru de a ne lăsa transformai. A vorbi rău despre Duhulul Sfânt înseamnă a spune că noi n-avem nevoie de transformare, deoarece suntem bine aa cum suntem, sau să spunem că pe noi nu ne mai poate schimba nimeni, să-I negăm puterea Lui transformatoare. Păcatul împotriva Duhului Sfânt este refuzul nostru, contient sau incontient, de a coopera cu Duhul Sfânt la transformarea noastră. Opusul acestui păcat, a acestui refuz, este părtăia cu Duhul Sfânt, cooperarea noastră cu El pentru a realiza în noi trăsăturile de caracter care alcăturiesc chipul lui Cristos. Ce este pocăinţa? Această întrebare îi frământă pe mulţi oameni, dar foarte puţini sunt în stare să dea un răspuns. Mulţi confundă pocăinţa cu căinţa. Mie mi-a luat mult timp să pot înţelege ce înseamnă pocăinţa şi anume ce sens are acest cuvânt în Sfintele Scripturi. Vreau acum să vă împărtăşesc ce am înţeles cu privire la acest subiect în urma studierii Sfintelor Scripturi mai mulţi ani la rând. 1. Pocăinţa înseamnă schimbarea gândirii Cuvântul din limba greacă tradus în limba română pocăinţă este metanoie de la [meta ] a schimba, şi [noie] minte, gândire. Deci, pocăinţa este o schimbare a gândirii, a conceptului despre viaţă. Omul trăieşte aşa cum gândeşte. De aceea înţeleptul Solomon scrie: Păzeşte-ţi inima mai mult de cît orice, căci din ea ies izvoarele vieţii. (Proverbe 4:23) Omul, din moment ce acceptă un lucru în mintea lui, mai devreme sau mai târziu, ajunge să-l şi înfăptuiască. Domnul Isus spune: Ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gîndurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele.Iată lucrurile cari spurcă pe om. (Matei 15:17-20) (Aici cred că este nevoie de menţionat că în vechime oamenii credeau că inima este locul gândirii şi simţurilor). O schimbare adevărată se poate produce în viaţa unui om numai atunci când acesta îşi schimbă gândirea. 2. Pocăinţa este produsă de Dumnezeu în viaţa celui care intră în Noul Legământ Perioada robiei babilonene a fost o una destul de grea pentru poporul Israel. Mulţi credeau că Dumnezeu îi va distruge ca naţiune. În acest context Dumnezeu le vesteşte că vor veni zile când va încheia cu ei un Nou Legământ şi potrivit acestui legământ le va da o inimă nouă. La Ieremia 31:33 spune că Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor iar la Ezechiel 11:19-20 spune Le voi da o altă inimă, şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră, şi le voi da o inimă de carne,ca să urmeze poruncile Mele, să păzească şi să împlinească legile Mele; şi ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor. ( Nu uitaţi că orice referinţă la inimă are în vedere gândirea omului). Acelaşi lucru este scris şi la Ezechiel 36:25-27. Deci, în Noul Legământ Dumnezeu promite că va schimba gândirea omului şi aceasta îl va determina pe om să trăiască o viaţă în ascultare şi supunere faţă de Dumnezeu. 3. Pocăinţa se produce în viaţa omului atunci când acesta intră în Noul Legământ Ca să înţelegem mai bine când un om intră în Noul Legământ este important să înţelegem ce înseamnă Legământ. Cuvântul ebraic folosit pentru legământ este berit şi înseamnă o înţelegere solemnă făcută prin trecerea printre bucăţile de animal jertfit. În vechime când se încheia un legământ, se aducea un animal ca jertfă, care era despicat în două jumătăţi şi persoanele care intrau în legământ trebuiau să treacă printre aceste două jumătăţi de animal. Această procedură se mai numea umblarea prin moarte. Prin aceasta partenerii de legământ îşi jurau unul altuia credincioşie; şi anume că ei aleg să moară pentru ei înşişi şi să trăiască pentru a împlini condiţiile legământului. Pe de altă parte ei parcă spuneau : aşa să-mi facă şi mie Dumnezeu (ca acestui animal) dacă voi călca condiţiile legământului. De aceea şi Domnul Isus le spune tuturor la Luca 9:23-24: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze. Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va mîntui. Poate veţi spune că Noul Legământ a fost promis poporului Israel, dar noi nu suntem evrei! Care este partea neevreilor la acest legământ Acesta va fi subiectul unui alt articol. Ce este adevărata pocăinţă, şi de ce trebuie subliniată în vieţile noastre? Înainte să definesc adevărata pocăinţă, voi răspunde la a doua întrebare, "De ce este importantă în vieţile noastre?" Motivul pentru care are o importanţă supremă în vieţile noastre, conform Noului Testament, este pentru că ea constituie cerinţa indispensabilă pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Subliniez această idee pentru că în cultura noastră e larg răspândită concepţia că Dumnezeu îi iartă pe toţi de toate păcatele lor, indiferent dacă se pocăiesc sau nu. Acest concept pur şi simplu nu vine din Scriptură. Dacă există vreun lucru pe care oamenii l-au învăţat de la Isus, atunci e faptul că e absolut esenţial pentru cineva care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu să părăsească acel păcat şi să se pocăiască. De fapt, atunci când Isus Şi-a început lucrarea publică, primele cuvinte pe care le-a predicat au fost: "Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape." Nu există nimic mai urgent şi mai necesar decât pocăinţa, dacă cineva vrea să scape de mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu cheamă fiecare fiinţă umană să se pocăiască - nu e vorba de ceva opţional. Pavel a vorbit de vremurile de neştiinţă, de care Dumnezeu nu ţine seama; dar Dumnezeu porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. Cine e inclus aici? Întreaga lume. Toţi avem această responsabilitate, dar nu toţi o îndeplinim. Dumnezeu a vorbit serios când a spus-o. El cere pocăinţă. Poate întrebi, ce e adevărata pocăinţă? Nu ştiu dacă ai auzit vreodată rugăciunea romano-catolică de căinţă, dar cred că e rugăciune excelentă. Efectiv fiecare persoană romano-catolică o ştie pe de rost. Eu nu o ştiu pe de rost, dar am auzit-o de câteva ori şi mi-au rămas câteva fraze în memorie: "O, Dumnezeul meu, regret din toată inima că Te-am supărat... nu numai din cauza pierderii răsplăţii, sau a fricii de pedeapsă, ci pentru că Te-am rănit." În teologie noi facem distincţie între ceea ce numim pocăinţa de frica pedepsei şi pocăinţa motivată de dragostea lui Dumnezeu. În primul caz renunţi la păcatul tău sau la vina ta doar pentru a scăpa de pedeapsă. Copilului nu-i pare rău că fură prăjituri până când nu e prins cu mâna în farfurie iar mama vine cu băţul. E ceva suspect în legătură cu acest gen de pocăinţă. E pocăinţa cu scopul de a evita pedeapsa - i-am putea spune o scutire de iad. Adevărata pocăinţă merge mult mai departe decât teama de pedeapsă, ajungând la ceea ce numim zdrobirea inimii. Atunci când inima lui David a fost zdrobită înaintea lui Dumnezeu şi el a zis: "Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită", el a simţit o părere de rău autentică, o părere de rău conformă cu voia lui Dumnezeu. Adevărata pocăinţă este o conştientizare a faptului că am păcătuit, şi ea ne determină să alegem să renunţăm la păcat. Te poţi pocăi în momentul morţii şi totuşi să obţii aceeaşi mântuire la fel ca cineva care a fost creştin de mulţi ani? E o întrebare delicată, dar cred că e fascinantă, o întrebare pe care şi-o pun mulţi oameni. Vorbim aici despre pocăinţa din tranşee, când oamenii strigă la Dumnezeu în momente de disperare sau de criză, sau atunci când amână până pe patul morţii momentul în care să-şi încredinţeze vieţile lui Hristos. Unii spun că nu e logic ca cei ce au fost creştini o viaţă întreagă să fie pe aceeaşi poziţie cu cei ce au făcut ce-au vrut o viaţă întreagă şi au aşteptat până în ultima secundă ca să-şi regleze conturile cu Dumnezeu. Există o pildă în Noul Testament în care Isus vorbeşte despre unii care acceptă să lucreze pentru o anumită sumă, iar apoi în ultima clipă sunt angajaţi alţii care lucrează doar câteva minute dar primesc aceeaşi plată. Cei din primul grup sunt foarte supăraţi şi spun: "Ce se întâmplă aici? Nu e drept!" Primesc cei din al doilea grup aceeaşi mântuire? Da şi nu. Ei sunt aduşi într-o stare de mântuire; altfel spus, ei scapă de pedeapsa iadului şi intră în Împărăţie dacă într-adevăr pocăinţa rostită cu ultima răsuflare e autentică. Condiţia de bază pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu e să te pocăieşti şi să crezi în Hristos. Tâlharul de pe cruce a făcut acest lucru în ultimele minute ale vieţii sale, iar Isus l-a asigurat că va fi cu El în paradis. Avem aici Proba A din Noul Testament în care cineva a făcut într-adevăr acest lucru şi căruia Însuşi Domnul nostru i-a promis că va avea parte de Împărăţia lui Dumnezeu. Cu siguranţă e posibil ca o persoană, în ultimele momente ale vieţii, să se pocăiască, să creadă şi să fie îndreptăţit ca să poată primi toate beneficiile unui membru al Împărăţiei cerurilor. Cu toate acestea, Pavel vorbeşte despre cei ce intră în Împărăţie ca prin urechile acului. Cred că cineva care devine credincios "pe patul de moarte" se încadrează în această categorie. Avem tendinţa să credem că tot ce contează e să ajungem acolo, pentru că există o prăpastie de netrecut între a fi în cer şi a nu fi acolo. Şi totuşi Isus ne spune să lucrăm şi să ne adunăm comori în cer, promiţându-ne că vor exista răsplăţi ce vor fi acordate celor din poporul Său în funcţie de ascultarea şi de faptele lor. Nu ajungi în cer prin faptele tale, dar răsplata ta din cer va fi în funcţie de acele fapte, conform Noului Testament. Eu înţeleg din aceasta că deşi unii pot ajunge în cer ca prin urechile acului, pocăindu-se cu ultima răsuflare, cu toate acestea gradul lor de fericire nu va fi nici pe departe la fel de mare ca al celor ce L-au slujit pe Hristos timp de mulţi, mulţi ani. POCAINTA Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu? Cum poate păcătosul să fie făcut neprihănit? Numai prin Domnul Isus Hristos noi putem fi aduşi în armonie cu Dumnezeu, cu sfinţenia Lui. Dar cum putem veni la Domnul Hristos? Mulţi ridică aceeaşi problemă pentru care, în Ziua Cincizecimii, mulţimea, străpunsă în inimă de vinovăţia păcatului, a strigat: "Ce să facem?" Primul cuvânt al răspunsului lui Petru a fost: "Pocăiţi-vă" (Fapte 2,37.38). Altădată, la scurt timp după aceea, el a spus: "Pocăiţi-vă... şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele" (Fapte 3,19). Pocăinţa cuprinde în sine o adâncă părere de rău de păcatele săvârşite şi o continuă ferire de a le mai face. Noi nu vom renunţa pe deplin la păcat până când nu vom ajunge să simţim păcătoşenia lui; până când nu vom ajunge să-l părăsim cu toată inima noastră, până atunci nu se va produce adevărata schimbare în viaţa noastră. Sunt mulţi aceia care dau greş în a înţelege adevărata natură a pocăinţei. Multora le pare rău că au păcătuit şi chiar ajung să facă o schimbare vizibilă în viaţa lor, aceasta pentru că se tem că păcatele lor vor aduce asupră-le suferinţe. Dar nu aceasta este pocăinţa, în sensul biblic. Unii ca aceştia deplâng mai degrabă suferinţa decât păcatul. Aceasta era amărăciunea lui Esau când a văzut că a pierdut pentru totdeauna dreptul de întâi născut. Balaam, înspăimântat de îngerul care stătea în calea sa cu sabia scoasă, şi-a recunoscut vina de teamă să nu-şi piardă viaţa; dar el nu manifesta o adevărată pocăinţă, o reală părere de rău pentru păcat, nici o întoarcere de la scopurile lui, nici scârbă faţă de ceea ce este rău. Iuda Iscarioteanul, după ce a vândut pe Domnul său, a strigat: "Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat" (Matei 27,4). Mărturisirea aceasta a fost smulsă sufletului său vinovat datorită unui simţământ teribil de condamnare şi a unei teribile aşteptări a judecăţii. Urmările actului său îl umpleau de groază, dar nu era pătruns de o durere profundă, zdrobitoare de inimă pentru faptul că a vândut pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu şi a lepădat pe Sfântul lui Israel. Faraon, sub influenţa plăgilor trimise de Dumnezeu, a recunoscut păcatul său numai pentru a scăpa de continuarea pedepsei, dar s-a reîntors la poziţia de sfidare a cerului de îndată ce plăgile au încetat. Toţi aceştia deplângeau rezultatele păcatului, dar nu erau zdrobiţi pentru păcatul în sine. Însă atunci când inima se supune influenţei Duhului Sfânt, conştiinţa va fi trezită, iar păcătosul va ajunge să înţeleagă ceva din profunzimea şi sfinţenia legii lui Dumnezeu, care este temelia guvernării Sale în ceruri şi pe pământ. "Lumina aceasta este adevărata Lumină care luminează pe orice om, venind în lume", care luminează cămările tainice ale sufletului, iar lucrurile ascunse ale întunericului sunt aduse la lumină (Ioan 1,9). Simţământul vinovăţiei pune stăpânire pe minte şi inimă. Păcătosul înţelege acum dreptatea lui Dumnezeu şi îi este groază să apară, în vinovăţia şi întinarea lui, înaintea Celui care cerectează inimile. El vede iubirea lui Dumnezeu, frumuseţea sfinţeniei şi bucuria curăţiei; el doreşte atunci din inimă să fie curăţit şi readus în legătură cu cerul. Rugăciunea lui David, după căderea sa, ilustrează natura adevăratei căinţe pentru păcatul săvârşit. Pocăinţa sa a fost sinceră şi profundă. El n-a făcut nimic ca să-şi micşoreze vina; rugăciunea sa n-a fost nicidecum inspirată de dorinţa de a scăpa de ameninţarea judecăţii. David a văzut grozăvia păcatului său; şi-a dat seama de josnicia sufletului său şi îi era scârbă de păcatul său. El s-a rugat nu numai pentru iertare, ci şi pentru curăţia inimii. El tânjea după bucuria sfinţirii : spre a fi iarăşi în armonie şi comuniune cu Dumnezeu. Iată limbajul sufletului său apăsat: "Ferice de cel cu fărădelegea iertată; şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie!" Psalmul 32,1.2. "Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule , pune în mine un duh nou şi statornic! Nu mă lepăda de la faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale; şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă! Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat, şi limba mea va lăuda îndurarea Ta!" Psalmul 51,1-14 Nu stă în puterea noastră să dăm pe faţă o astfel de pocăinţă; ea se dobândeşte numai prin Domnul Hristos, care S-a înălţat la cer şi a dat daruri oamenilor. Dar tocmai aici, în acest punct, mulţi pot greşi şi, de aceea, nu mai ajung să primească ajutorul pe care Domnul Hristos doreşte să li-l dea. Aceştia gândesc că nu pot veni la Domnul Hristos până când mai întâi nu se pocăiesc şi că pocăinţa îi pregăteşte pentru iertarea păcatelor lor. Este adevărat că pocăinţa precede iertarea păcatelor; căci numai inima zdrobită şi smerită va simţi nevoia unui Mântuitor. Dar oare trebuie ca păcătosul să aştepte până când va fi pocăit şi numai după aceea să vină la Domnul Isus? Trebuie oare să facem din pocăinţă un obstacol între păcătos şi Mântuitor? Sfânta Scriptură nu ne învaţă că păcătosul trebuie ca mai întâi să se pocăiască şi numai după aceea va putea să dea curs invitaţiei Domnului Hristos: "Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă" (Matei 11,28). Ceea ce conduce pe păcătos la adevărata pocăinţă este puterea mântuitoare a Domnului Hristos. Apostolul Petru clarifică această problemă în cuvântul adresat iudeilor când zice: "Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor" (Fapte 5,31). Noi nu putem nicidecum să ne pocăim fără ca Duhul lui Hristos să trezească conştiinţa, după cum nu putem fi iertaţi de păcatele noastre fără Domnul Hristos. Domnul Hristos este izvorul oricăror impulsii bune. Numai El poate sădi în inimă vrăjmăşie faţă de păcat. Orice dorinţă după adevăr şi curăţie, convingerea cu privire la propria noastră păcătoşenie constituie dovada faptului că Duhul Său Sfânt lucrează în inimile noastre. Domnul Hristos spunea: "Şi după ce voi fi înalţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii" (Ioan 12,32). Domnul Hristos trebuie să fie descoperit păcătosului ca Mântuitor care a murit pentru păcatele lumii. Privind la Mielul lui Dumnezeu înălţat pe crucea Golgotei, taina mântuirii începe să se descopere minţii noastre, iar bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă. Prin moartea Sa pentru cei păcătoşi, Domnul Hristos a dat pe faţă o iubire mai presus de înţelegerea noastră. Pe măsură ce păcătosul o contemplă, dragostea aceasta îi înduioşează inima, îi impresionează mintea şi îi conduce sufletul la căinţă. Este adevărat că, uneori, oamenii încep să se ruşineze de căile lor păcătoase şi se lasă de unele din obiceiurile lor rele, înainte de a fi conştienţi de faptul că sunt atraşi spre Hristos. Dar ori de câte ori aceştia depun eforturi de a produce o reformă în viaţa lor dintr-o dorinţă sinceră de a face ceea ce este drept, puterea lui Hristos este aceea care-i determină la aceasta. O influenţă mai presus de cunoaşterea lor lucrează asupra sufletului, conştiinţa este trezită, iar manifestarea vieţii lor este schimbată în bine. În timp ce Domnul Hristos îi atrage să privească la crucea Sa, să privească pe Acela care a fost pironit pentru păcatele lor, poruncile lui Dumnezeu revin în conştiinţă. Stricăciunea vieţii lor şi păcatul adânc înrădăcinat în suflet le sunt descoperite. Ei încep atunci să înţeleagă ceva din neprihănirea Domnului Hristos şi exclamă: "Ce este oare păcatul, că a trebuit să ceară un sacrificiu atât de mare pentru mântuirea victimelor lui? Toată această dragoste, toată această suferinţă, toată această umilinţă au fost oare necesare pentru ca noi să nu pierim, ci să avem viaţa veşnică?" Păcătosul se poate opune acestei iubiri divine, el poate refuza să se lase atras de Hristos; dar dacă nu se va opune, atunci va fi atras de Hristos. Înţelegerea Planului de Mântuire îi va conduce la piciorul crucii în adâncă pocăinţă de păcatele sale, care au pricinuit suferinţele Fiului mult iubit al lui Dumnezeu. Această voinţă divină care lucrează asupra lucrurilor din natură vorbeşte şi inimilor oamenilor, dând naştere în fiinţa lor unei dorinţe inexprimabile după ceva care le lipseşte. Lucrurile firii, ale păcatului nu-i mai satisfac. Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă mereu să caute numai acele lucruri care le pot da pace şi linişte : harul lui Hristos, bucuria sfinţirii. Prin mijloace văzute şi nevăzute, Mântuitorul nostru lucrează continuu ca să atragă inimile oamenilor de la plăceri care nu satisfac, plăceri ale păcatului, la binecuvântările veşnice pe care le pot primi în Hristos. Tuturor acestor suflete care caută în van să bea din fântânile fără apă ale păcatului li se adresează chemarea divină: "Celui ce îi este sete, să vină, cine vrea, să ia apa vieţii fără plată" (Apocalips 22,17). Voi, care simţiţi în inimile voastre dorinţa după ceva mai bun decât poate oferi lumea păcatului, recunoaşteţi această dorinţă a sufletului vostru ca fiind vocea lui Dumnezeu! Cereţi de la El să vă dea pocăinţa, rugaţi-L să vă descopere pe Domnul Hristos în nemărginita Lui dragoste şi desăvârşită curăţie. În viaţa Domnului Hristos principiile legii lui Dumnezeu, iubirea faţă de Dumnezeu şi oameni, au fost în mod desăvârşit exemplificate. Bunătatea, iubirea neegoistă constituiau viaţa Sa. Numai când privim la El şi când lumina feţei Mântuitorului nostru se revarsă asupra noastră, numai atunci ajungem să vedem păcătoşenia inimilor noastre. Ca şi Nicodim altădată, poate că şi noi ne amăgim cu ideea că viaţa noastră este dreaptă, iar caracterul nostru moral este corect, trăgând concluzia că nu trebuie să ne mai umilim inima înaintea lui Dumnezeu, asemenea păcătosului de rând. Când însă lumina de la Domnul Hristos luminează sufletele noastre, numai atunci putem vedea cât suntem de păcătoşi, numai atunci putem recunoaşte egoismul faptelor noastre şi vrăjmăşia noastră împotriva lui Dumnezeu, care au mânjit fiecare act al vieţii. Atunci vom înţelege că neprihănirea noastră este cu adevărat asemenea unor cârpe murdare şi că numai sângele Domnului Hristos ne poate curăţi de orice întinăciune a păcatului şi ne poate reînnoi inimile făcându-le ca a Lui. O singură rază a slavei lui Dumnezeu, o singură licărire a curăţiei Domnului Hristos care pătrund în suflet fac ca fiecare pată de necurăţie să apară dureros de clar descoperind diformitatea şi defectele caracterului omenesc. Aceasta va pune în evidenţă dorinţele nesfinţite, necredincioşia inimii şi necurăţia buzelor. Actele de neascultare ale păcătosului, prin care acesta desconsideră legea lui Dumnezeu ca fiind fără valoare, îi sunt înfăţişate privirii şi înţelegerii, iar spiritul său este copleşit şi mâhnit sub influenţa cercetătoare a Duhului lui Dumnezeu. El se dezgustă de sine însuşi atunci când vede caracterul curat şi fără pată al Domnului Hristos. Când profetul Daniel a privit slava ce înconjura pe solul ceresc care a fost trimis la el, a fost copleşit de simţământul propriei sale slăbiciuni şi imperfecţiuni. Descriind efectul acestei scene minunate el spune: "Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă" (Daniel 10,8). Sufletul mişcat în acest fel va urî egoismul, va detesta iubirea de sine şi va căuta : prin neprihănirea Domnului Hristos : acea curăţie a inimii care este în armonie cu legea lui Dumnezeu şi cu caracterul Domnului Hristos. Apostolul Pavel spune că "cu privire la neprihănirea pe care o dă legea" : în ceea ce priveşte faptele exterioare : el era "fără prihană" (Filipeni 3,6); dar atunci când a înţeles caracterul spiritual al legii, s-a recunoscut ca păcătos. Judecând după litera legii, aşa cum oamenii o aplică manifestării exterioare a vieţii, el s-a abţinut de la păcat; dar când a privit în profunzimea preceptelor sfinte, el s-a văzut pe sine aşa cum îl vedea Dumnezeu şi atunci s-a plecat în umilinţă şi şi-a mărturisit vina. El a declarat: "Odinioară, fiindcă eram fără lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit" (Romani 7,9). Când el a înţeles natura spirituală a legii, păcatul i-a apărut în toată hidoşenia lui, iar preţuirea de sine a dispărut. Dumnezeu nu consideră toate păcatele ca find egale; există grade de vinovăţie, în aprecierea Sa, ca şi în cea a omului; dar oricât de neînsemnat ar părea în ochii oamenilor un păcat sau altul, nici un păcat nu este mic înaintea lui Dumnezeu. Judecata omului este părtinitoare, nedesăvârşită, dar Dumnezeu apreciază toate lucrurile aşa cum sunt în realitate. De pildă, un beţiv este dispreţuit şi i se spune că păcatul său îl va exclude din împărăţia cerurilor; în timp ce mândria, egoismul şi lăcomia rămân, prea adesea, nemustrate. Totuşi, aceste păcate sunt în mod deosebit ofensatoare pentru Dumnezeu, pentru că sunt contrare bunătăţii caracterul Său, acelei iubiri neegoiste care formează atmosfera lumilor necăzute în păcat. Cel care cade în unele păcate grele poate ajunge să aibă un simţământ de ruşine, să-şi vadă nimicnicia şi să simtă nevoia după harul lui Hristos, dar mândria nu simte această nevoie şi, în acest fel, ea închide inima în faţa Domnului Hristos şi a binecuvântărilor nespus de mari pe care El a venit să ni le dea. Sărmanul vameş din parabola Domnului, care se ruga: "Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul" (Luca 18,13), se socotea pe sine ca un om foarte rău, foarte păcătos, şi ceilalţi îl vedeau în aceeaşi lumină; dar el a ajuns să-şi dea seama de nevoia lui spirituală şi a venit înaintea lui Dumnezeu cu povara de vinovăţie şi ruşine, implorând mila Sa. Inima sa era deschisă ca Duhul lui Dumnezeu să-Şi facă lucrarea şi să-l elibereze de sub puterea păcatului. Rugăciunea fariseului mândru şi încrezător în propria sa neprihănire a arătat că inima sa era închisă influenţei Duhului Sfânt. Datorită depărtării de Dumnezeu, el nu avea simţământul propriei nelegiuiri în contrast cu desăvârşirea sfinţeniei divine. El nu simţea nici o nevoie şi de aceea n-a primit nimic. Dacă ajungi să-ţi dai seama de păcătoşenia ta, nu aştepta să te faci singur mai bun. Sunt mulţi aceia care gândesc că nu sunt destul de buni pentru a veni la Domnul Hristos. Aştepţi să devii mai bun prin propriile tale eforturi? "Poate un etiopean să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-ţi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi care sunteţi deprinşi să faceţi răul?" (Ieremia 13,23). Ajutorul nostru este numai în Dumnezeu. Noi nu trebuie să aşteptăm convingeri mai temeinice sau ocazii mai bune sau caractere mai sfinte. Prin noi înşine nu putem face nimic. Noi trebuie să venim la Hristos aşa cum suntem. Dar nimeni să nu se amăgească pe sine cu gândul că Dumnezeu, în marea Sa iubire şi milă, va mântui chiar şi pe cei care au respins harul Său. Păcătoşenia nespus de mare a păcatului poate fi înţeleasă numai în lumina crucii de pe Golgota. Cei care susţin că Dumnezeu este prea bun ca "să arunce afară" pe cei păcătoşi, să privască Golgota. Ea a avut loc pentru că n-a existat o altă cale prin care omul să poată fi mânuit, pentru că fără acest sacrificiu era imposibil pentru neamul omenesc să scape de puterea mânjitoare a păcatului şi să fie readus în comuniune cu fiinţele sfinte : pentru că era imposibil pentru ei să devină părtaşi vieţii spirituale : de aceea, Domnul Hristos a luat asupra Sa vinovăţia neascultării şi a suferit în locul păcătosului. Iubirea, suferinţele şi moartea Fiului lui Dumnezeu mărturisesc despre teribila grozăvie a păcatului şi declară că nu există nici o altă scăpare de sub puterea lui, nici o speranţă pentru o viaţă mai înaltă decât prin supunerea inimii noastre Domnului Hristos. Adesea, cei care nu doresc să vină la pocăinţă se scuză spunând despre cei ce mărturisesc a fi creştini: "Eu sunt tot aşa de bun ca şi ei. Ei nu sunt mai altruişti, mai supuşi sau mai prevăzători în comportamentul lor de cum sunt eu. Ei sunt tot atât de mult iubitori de plăceri şi necumpătaţi ca şi mine". În acest fel ei fac din greşelile altora o scuză pentru propria lor neglijare a datoriei. Dar păcatele şi defectele altora nu pot fi o scuză pentru nimeni, căci Domnul Dumnezeu nu ne-a dat ca model nişte fiinţe omeneşti greşite. Fiul nepătat al lui Dumnezeu ne-a fost dat ca exemplu, iar aceia care se plâng de comportarea rea a celor ce mărturisesc a fi creştini ar trebui să fie exemple de vieţuire mai bună şi mai nobilă. Dacă ei au o concepţie aşa de înaltă despre ceea ce înseamnă a fi creştini, nu este oare păcatul lor cel puţin tot atât de mare? Ei ştiu ceea ce este drept şi totuşi refuză să facă. Feriţi-vă de o îndelungată amânare! Nu lăsaţi la o parte lucrarea de părăsire a păcatelor şi de căutare a curăţiei de inimă prin Domnul Hristos. Aici au greşit mii şi mii de oameni spre pierzarea lor veşnică. Nu vreau să stăruiesc aici asupra scurtimii şi nesiguranţei vieţii; dar există un teribil pericol : un pericol insuficient de bine înţeles : în a tot amâna ascultarea de vocea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu şi a alege a trăi viaţa cea fără păcat, căci de fapt aceasta este în realitate cauza care produce amânarea. Păcatul, oricât de mic ar fi el considerat, nu poate fi îngăduit decât cu primejdia pierderii veşnice. Lucrul pe care nu ajungem să-l biruim ne va birui el pe noi şi va lucra la pierderea noastră veşnică. Adam şi Eva au căutat să-şi liniştească vocea conştiinţei, că un lucru de o aşa mică importanţă de a mânca din fructul oprit nu putea avea urmări aşa de teribile ca cele arătate de Dumnezeu. Dar acest lucru mic, neînsemnat a constituit călcarea legii sfinte şi de neschimbat a lui Dumnezeu, a separat pe om de Dumnezeu, a deschis porţi largi morţii şi a adus vaiuri negândite asupra lumii. Veac după veac se ridică de pe pământul nostru un strigăt continuu de jale, şi întreaga creaţiune geme şi suspină ca o consecinţă a neascultării omului. Chiar cerul a simţit efectele răsculării lui împotriva lui Dumnezeu. Golgota stă ca un monument al aducerii aminte a sacrificiului nespus de mare ce a fost cerut ca ispăşire pentru călcarea legii divine. Să nu considerăm deci păcatul ca fiind un lucru neînsemnat. Orice faptă de nelegiuire, orice neglijare sau respingere a harului lui Hristos are repercursiuni asupra celui în cauză; acestea împietresc inima, pervertesc voinţa, întunecă înţelegerea şi nu numai că te fac mai puţin dispus, dar şi mai puţin capabil să te supui blândelor îndemnuri ale Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Mulţi caută să-şi liniştească conştiinţa tulburată gândind că pot schimba cursul vieţii lor rele atunci când doresc să facă acest lucru, că pot să trateze cu uşurinţă invitaţiile harului lui Dumnezeu şi totuşi să fie din nou impresionaţi de ele. Ei gândesc că după ce au dispreţuit Duhul harului, după ce au ales să-şi aşeze influenţa de partea lui Satana, la un moment dat, constrânşi de împrejurări extreme, îşi pot schimba cursul vieţii. Dar acest lucru nu este aşa de uşor de realizat. Experienţa, educaţia din tot cursul vieţii au modelat în aşa măsură caracterul, încât în asemenea împrejurări puţini mai sunt aceia care doresc să fie schimbaţi după chipul Domnului Hristos. Chiar numai o singură trăsătură rea de caracter, o singură dorinţă păcătoasă cultivată perseverent vor face : în cele din urmă : fără efect puterea Evangheliei. Orice îngăduinţă păcătoasă adânceşte aversiunea sufletului faţă de Dumnezeu. Păcătosul care dă pe faţă o indiferenţă totală faţă de adevărul divin va culege ceea ce a semănat. În toată Biblia nu găsim un avertisment mai serios adresat celor care tratează cu uşurinţă răul decât cuvintele înţeleptului, care spune că "cel rău este prins în însăşi nelegiuirea lui" (Proverbe 5,22). Domnul Hristos este gata să ne elibereze de păcat, dar El nu forţează niciodată voinţa; şi dacă prin păcătuire continuă, voinţa a ajuns cu totul robită şi noi nu dorim să ne eliberăm şi nu vrem să primim harul Său, ce ar putea face El mai mult? Ne-am nimicit singuri prin respingerea hotărâtă a iubirii Sale. "Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii" (2 Corinteni 6,2). "Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile" (Evrei 3,7.8). "Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă" : inima omenească, cu sentimentele ei contradictorii de bucurie şi necaz; inima rătăcitoare şi schimbătoare este sălaşul multor necurăţii şi înşelăciuni (1 Samuel 16,7). Domnul însă cunoaşte motivele, intenţiile şi scopurile ei. Veniţi la El cu inimile mânjite, aşa cum sunt! Asemenea psalmistului, deschideţi larg cămările inimii voastre înaintea ochiului atoatevăzător, spunând: "Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile. Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei" (Psalmul 139,23.24). Mulţi acceptă religia numai cu mintea, o formă a sfinţirii, pe când inima nu este curată. Rugăciunea noastră ar trebui să fie însă: "Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic" (Psalmul 51,10). Ocupaţi-vă în mod sincer de mântuirea voastră! Fiţi tot aşa de zeloşi şi de stăruitori în aceasta, cum aţi fi dacă viaţa aceasta trecătoare v-ar fi în primejdie! Problema aceasta trebuie rezolvată între Dumnezeu şi voi înşivă, rezolvată pentru veşnicie. Numai o falsă speranţă, şi nimic mai mult va constitui ruina voastră. Studiaţi Cuvântul lui Dumnezeu cu multă rugăciune! Acest Cuvânt prezintă înaintea voastră legea lui Dumnezeu şi viaţa Domnului Hristos, marile principii ale sfinţirii, fără de care "nimeni nu va vedea pe Dumnezeu" (Evrei 12,14). Cuvântul lui Dumnezeu convinge de păcat; el descoperă în mod clar calea mântuirii. Daţi-i ascultare, căci este vocea lui Dumnezeu care vorbeşte inimii voastre! Când ajungeţi să vedeţi grozăvia păcatului, cum şi pe voi înşivă, aşa cum sunteţi în realitate, nu disperaţi! Domnul Hristos a venit să mântuiască pe cei păcătoşi. Noi nu trebuie să-L împăcăm pe Dumnezeu cu noi, ci : o, minunată iubire! : "Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine" (2 Corinteni 5,19). El doreşte nespus de mult să câştige pentru Sine : prin iubirea Sa : inimile copiilor Săi înstrăinaţi de El. Nici un părinte pământesc nu poate fi atât de răbdător cu greşelile şi scăderile copiilor săi, aşa cum este Dumnezeu cu aceia pe care-i caută să-i mântuiască. Nimeni nu poate mijloci cu atâta căldură pentru cel păcătos. Buzele omeneşti n-au adresat niciodată invitaţii aşa de iubitoare celor rătăcitori, aşa cum face El. Toate făgăduinţele Sale, toate avertizările Sale nu sunt decât suspinurile iubirii Sale nemărginite. Când Satana vine şi-ţi şopteşte că eşti un mare păcătos, priveşte în sus, spre Răscumpărătorul tău şi vorbeşte despre meritele Sale! Privind la lumina Sa vei fi ajutat. Recunoaşte-ţi păcatele, dar spune vrăjmaşului că "Hristos însuşi a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi" şi că tu vei putea fi salvat prin iubirea Lui nemărginită (1 Timotei 1,15). Domnul Isus a pus lui Simon o întrebare cu privire la cei doi datornici. Unul datora domnului său o mică sumă de bani, iar altul îi datora o sumă imensă, dar el i-a iertat pe amândoi. Domnul Hristos a întrebat apoi pe Simon: care dintre cei doi datornici va iubi mai mult pe domnul său. Simon a răspuns: "Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult" (Luca 7,43). Noi am fost mari păcătoşi, dar Domnul Hristos a murit pentru ca să putem fi iertaţi. Meritele jertfei Sale sunt cu totul îndestulătoare pentru a fi prezentate Tatălui în favoarea noastră. Aceia cărora le-a iertat mult îl vor iubi mult şi vor sta aproape de tronul Său, lăudându-L pentru iubirea Sa cea mare şi pentru sacrificiul Său suprem. Numai atunci când vom înţelege pe deplin dragostea lui Dumnezeu, numai atunci vom înţelege mai bine urâciunea şi grozăvia păcatului. Când ajungem să vedem lungimea scării care a fost coborâtă pentru noi, când înţelegem ceva din sacrificiul infinit pe care Domnul Hristos l-a făcut în favoarea noastră, numai atunci inima se topeşte de duioşie şi căinţă.
- Lupta Vietii Tale cu Pacatul
- THE LAW ALL LANGUAGES
- STIL DE VIATA SANATOS
- Vindecare Naturista
- Stil de Viata Cauzele Bolilor
- Legile Universului Aplica
- Secretul Vietii Implinite
- Marea Lupta pentru Inchinare
- SFARSITUL PACATULUI
- SEMNUL FIAREI 666
- Crestini Adevarati Prin Fapte
- Cum scapi de Fortele Negative
- Idolii Personali si Pocainta
- Istoria Mantuirii Omului
- Invataturi Biblice Aplica
- Studii Biblice
- FILME
- BIBLIA AUDIO
- Profetii Actuale RAUL LUMII
- Puterea Secreta a Apei