Despre păcate şi despre felurile lor 51. Î: Este Păcatul Originar singurul fel de păcat? R: Păcatul Originar nu este singurul fel de păcat; mai există un fel de păcat pe care noi înşine îl facem, numit "păcat actual" sau "păcat personal". Păcatul este mai întâi împărţit în păcat original şi păcat actual, cu alte cuvinte între păcatul pe care îl moştenim de la primii noştri părinţi şi păcatul pe care îl comitem noi înşine. Noi putem comite păcatul actual în două feluri: fie făcând ceea ce nu ar trebui să facem - de exemplu, furând - şi avem în acest caz un păcat prin comitere, fie nefăcând ceea ce ar trebui să facem - de exemplu nemergând să ascultăm Liturghia în zi de Duminică. Prin urmare, nu este destul să nu facem răul, ci trebuie, de asemenea, să facem binele. Cerul este o recompensă şi nu putem să nu facem nimic, ci trebuie să facem ceva ca să îl merităm. Să ne închipuim că un om angajează un băiat de prăvălie ca să lucreze în timpul nopţii, şi, când soseşte dimineaţa, el află că băiatul a neglijat tot lucrul pe care trebuia să îl facă, iar când este întrebat despre aceasta, băiatul răspunde: "Domnule, dar nu am săvârşit nimic rău!". Oare acest băiat ar fi în drept să primească plată? Desigur că nu a făcut rău, dar jupânul său pentru ce să îl plătească? În acelaşi fel, Dumnezeu nu ne va răsplăti pentru că nu am făcut rău, ci, dimpotrivă, ne va pedepsi dacă facem rău şi nu ne dă nici o recompensă până ce nu ne facem lucrul nostru. El observă ceea ce facem. Nici nu va fi băiatul vrednic de răsplată dacă va face numai ceea ce îi place, şi nu lucrul pe care i l-a desemnat stăpânul său. În acelaşi fel, Dumnezeu nu primeşte nici o venerare sau religie în afară de aceea pe care El însuşi a revelat-o. El Însuşi ne-a spus cum vrea să fie venerat, iar metodele inventate de noi nu Îi sunt pe plac. De aici, înţelegem nebunia celor care spun că toate religiile sunt la fel de bune şi că ne putem mântui practicând oricare dintre ele. Noi ne putem mântui numai în unica religie pe care Dumnezeu Însuşi a instituit-o şi prin care vrea să fie onorat. Mulţi mai cred (sau afirmă a crede) în nebunia potrivit căreia, dacă ei sunt cinstiţi, serioşi etc, neaducând nimănui vreun prejudiciu, se vor mântui fără să practice în nici un fel venerarea religioasă. Dar ce putem spune atunci de poruncile lui Dumnezeu şi de legile Sale? Sunt ele destinate nesocotirii, nepăsării, în întregime neglijate, fără teama de pedeapsă? În mod sigur, nu! Deci, acele persoane care gândesc că nu aduc nimănui prejudiciu, dacă vor neglija să Îl servească pe Dumnezeu vor aduce cel mai mare prejudiciu şi vor pierde Împărăţia Cerului. Dumnezeu, ni se spune, desemnează tuturor din această lume un lucru spre a fi făcut într-o stare de viaţă anumită, iar acest lucru se numeşte "vocaţie" sau "chemare". Unul, spre exemplu, trebuie să fie preot, altul laic, unul căsătorit, altul necăsătorit etc. Este important pentru noi să descoperim care este vocaţia noastră adevărată: dacă ne vom afla în starea în care Dumnezeu ne cheamă, vom fi fericiţi, dar, dacă alegem singuri lucrul nostru fără să Îl consultăm pe El, rareori vom fi fericiţi cu starea noastră. Cum trebuie să ştim noi care este vocaţia noastră ? În principal, rugându-ne lui Dumnezeu şi cerându-I să ne facă să o cunoaştem. Apoi, dacă El ne dă nouă o înclinaţie constantă sau aproape constantă pentru a anumită stare de viaţă şi abilitatea de a îndeplini datoriile pe care acea stare le presupune, avem elemente să credem că Dumnezeu ne doreşte în acea stare. După ce Îl rugăm pe Domnul să ne ofere ajutorul Său, trebuie să cerem sfatul duhovnicului nostru în această privinţă şi să ascultăm cu atenţie ceea ce Duhul Sfânt îl îndeamnă să ne spună. Semnele vocaţiei noastre sunt, deci, următoarele: mai întâi, o dorinţă puternică, iar mai apoi, o aptitudine pentru starea la care credem că suntem chemaţi. De exemplu, un tânăr poate duce o viaţă foarte sfântă, dar, dacă nu este capabil să înveţe, nu va putea fi nciodată un preot. Altul poate fi foarte învăţat şi sfânt, dar, dacă este prea bolnăvicios că să facă faţă sarcinilor unui preot, nu ar putea, sau nu ar trebui să fie hirotonit. În sfârşit, al treilea ar putea fi învăţat şi sănătos, dar lipsit de virtute, deci nu ar putea fi nicicând preot. Aptitudinea înseamnă, deci, toate calităţile necesare, atât ale minţii, sufletului, cât şi trupului. Acelaşi lucru este valabil pentru o tânără care ar vrea să fie consacrată la călugărie, acelaşi lucru e valabil pentru orice vocaţie personală. În nici un caz nu ar trebui să intrăm într-o stare de viaţă la care nu suntem chemaţi, doar ca să facem voia părinţilor sau altora. Nici nu ar trebui să fim sub persuasiunea lor pentru a renunţa la o stare la care suntem chemaţi, ci, dimpotrivă, trebuie să îmbrăţişăm chemarea noastră cu orice sacrificiu, căci prin aceasta îl putem mai bine servi pe Dumnezeu şi prin aceasta putem fi mai siguri că ne vom salva sufletul nostru. Prin urmare, părinţii şi protectorii care îi împiedică pe copii să intre în starea pentru care aceştia simt chemare pot păcătui grav, expunându-i pe ei pierderii eterne a salvării. Păcatul lor este cu atât mai mare când încearcă să îi influenţeze pe copii în această privinţă din motive egoiste sau lumeşti. Dar, deoarece pot fi individualişti şi cu prejudecăţi fără să o ştie, ei ar trebui, de asemenea, să ceară sfatul duhovnicului şi persoanelor bune şi cu experienţă. O! Câţi copii, fii şi fiice, ajung nefericiţi în toate zilele vieţii lor din cauză că părinţii şi superiorii îi forţează să intre într-o stare spre care nu au chemare, ori îi împiedică să intre spre una în care sunt chemaţi! Această problemă a chemării tale stă cu tine însuţi şi cu Dumnezeu Atotputernicul, iar tu eşti liber să faci ceea ce El te îndrumă să faci, fără a lua în calcul părerea nimănui. 52. Î: Ce sunt păcatele actuale? R: Păcate actuale sunt orice gând cu voinţă, cuvânt, faptă sau omisiune care sunt contrare legii lui Dumnezeu. Sunt trei feluri în care putem păcătui: "cu gândul" adică permiţând minţii să adăpostească gânduri păcătoase; "cu cuvântul", de exemplu blestemând, spunând minciuni, etc; "cu fapta", adică prin orice fel de acţiune rea. Dar, pentru a fi păcate, toate acestea trebuie să fie cu voinţă, adică trebuie să ştim ceea ce facem şi să fim liberi să facem. Apoi, trebuie să fie "contrare legii lui Dumnezeu": adică să violeze o anumită lege pe care El ne porunceşte să o respectăm, fie că e vorba de o lege dată în mod direct de El Însuşi, fie că e vorba de una dată prin Biserica Sa. Mai putem viola o lege neglijând să o respectăm, astfel putem păcătui dacă neglijenţa este cu voinţă, iar lucrul neglijat este poruncit de Dumnezeu sau de Biserica Sa. 53. Î. Câte feluri de păcate actuale există? R: Există două feluri de păcate actuale (personale): de moarte şi veniale. Păcat "de moarte" înseamnă un păcat care ucide sufletul. Când un om primeşte o lovitură foarte puternică, spunem că este lovit de moarte, adică va muri din cauza acelei lovituri. Aşa cum respiraţia arată că există viaţă în trup, aşa este harul pentru viaţa sufletului. Când orice suflare a încetat, spunem că acel om este mort. El nu mai poate face nimic ca să se ajute pe el sau pe ceilalţi. La fel, când harul este ieşit din suflet, spunem că acel suflet este mort, fiindcă este redus la condiţia unui trup mort. Nu mai poate face nici o acţiune care să valoreze merit, aşa cum un suflet ar trebui să facă. Dar, veţi spune că sufletul nu moare niciodată. Prin aceasta, înţelegem că sufletul nu încetează niciodată se existe, dar spunem că este mort atunci când pierde orice putere pe care o are în a face binele supranatural. Păcat "venial" înseamnă un păcat care nu alungă în întregime harul: acesta răneşte sufletul, îl slăbeşte aşa cum loviturile mai uşoare slăbesc trupul. Dacă un suflet cade foarte frecvent în păcat venial, foarte curând va cădea, de asemenea, în păcat de moarte; Sfânta Scriptură spune că acela care dispreţuieşte lucrurile mici va cădea puţin câte puţin (Ben Sirah 19:1). Un păcat venial pare un lucru mic, dar, dacă nu îl evităm, vom cădea încet-încet în păcate mari, sau de moarte. Păcatele veniale îl fac pe Dumnezeu mai puţin prietenos cu noi şi nu Îi plac. Deci, dacă într-adevăr îl iubim pe Dumnezeu, nu Îi vom face o neplăcere nici chiar în cele mai neimportante lucruri. 54. Î: Ce este păcatul de moarte? R: Păcatul de moarte este o ofensă gravă împotriva legii lui Dumnezeu. "Gravă" înseamnă foarte mare sau serioasă. "Împotriva legii" înseamnă următorul lucru: dacă suntem la îndoială şi nu ştim despre ceva anume dacă este sau nu păcat, trebuie să ne întrebăm: este acest lucru interzis de Dumnezeu sau de Biserica Sa ? Dacă nu cunoaştem nici o lege care ar interzice acel lucru, nu poate fi un păcat, cel puţin pentru noi. Să presupunem, de exemplu, că un băiat este în dubiu dacă este sau nu un păcat să înalţe un zmeu. Acum, el trebuie să îşi pună întrebarea: există vreo lege a lui Dumnezeu sau a Bisericii Sale care spune că este un păcat să înalţi un zmeu ? Dacă nu există, înseamnă că nu este nici un păcat. Dar, ar putea fi păcat din alt motiv, şi anume din faptul că părinţii sau superiorii lui i-au interzis acest lucru şi există o lege a lui Dumnezeu care spune că trebuie să îţi asculţi părinţii sau superiorii. Deci, un lucru care nu este păcat prin el însuşi, adică nu este interzis în mod direct de Dumnezeu sau prin intermediul Bisericii Sale, poate deveni un păcat dintr-un alt motiv care, nouă, ne este cunoscut. Nu trebuie, totuşi, să avem mereu îndoieli privind caracterul păcătos sau virtuos al oricărui lucru pe care îl facem, aceasta ar fi ceva nebunesc şi ne-ar face prea scrupuloşi. Trebuie ca atunci când suntem în dubiu să avem un motiv să fim în dubiu, adică să nu ştim dacă lucrul pe care suntem pe punctul de a-l face este sau nu un lucru interzis. Când suntem în dubiu, trebuie să cerem ajutorul celor care ne pot lumina în acea privinţă, ca să putem acţiona fără a fi în pericol de a face un păcat. Intenţia noastră este ceea ce face ca un act pe care îl săvârşim să fie un păcat sau nu. Cel mai bine înţelegem aceasta printr-un exemplu. Să presupunem că în timpul Postului cineva confundă vinerea cu joia, astfel încât mănâncă o porţie cu carne în zi de Post. Acea persoană nu săvârşeşte nici un păcat, fiindcă nu este un păcat să mănânci carne joia. Săvârşeşte ceea ce se numeşte "păcat material", adică o acţiune care ar fi fost păcat dacă autorul ei ar şti cu adevărat ceea ce face. Pe de altă parte, dacă o persoană care crede că este vineri când, de fapt, este joi, mănâncă mâncare cu carne, bineştiind că acest lucru este interzis, acea persoană comite un păcat de moarte, deoarece a intenţionat să facă asta. Prin urmare, dacă ceea ce facem nu ne este cunoscut nouă ca fiind un păcat în timp ce săvârşim acel lucru, atunci nu este un păcat pentru noi şi nu poate deveni păcat după aceea. Dar, deîndată ce ştim sau aflăm că ceea ce am făcut a fost greşit, ar fi un păcat să facem acel lucru iarăşi. În acelaşi fel, un lucru pe care îl facem şi despre care gândim că este o greşeală şi un păcat, este cu adevărat o greşeală şi un păcat, deşi nu este o greşeală pentru cei care cunosc mai bine. În sfârşit, este un păcat să îi judecăm pe alţii că au făcut o greşeală, fiindcă aceia s-ar putea să nu ştie că ceea ce au făcut este un păcat. Ar fi mai bine pentru noi să îi instruim decât să îi blamăm. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să învăţăm bine toate legile lui Dumnezeu şi legile Bisericii Sale aşa cum sunt ele predate în catehism, astfel încât să putem şti când le încălcăm şi când nu, cu alte cuvinte când păcătuim şi când nu. 55. Î: Pentru ce acest păcat se numeşte "de moarte"? R: Acest păcat se numeşte păcat de moarte pentru că ne lipseşte de viaţa spirituală, adică de harul sfinţitor şi ne aduce moartea eternă şi damnarea sufletului. Când sufletul este trimis în Iad, este mort pentru totdeauna, deoarece niciodată nu va mai fi capabil să facă un singur act meritoriu. 56. Î: Care sunt condiţiile necesare pentru a face ca un păcat să fie de moarte? R: Pentru ca un păcat să fie un păcat de moarte sunt necesare să fie îndeplinite trei condiţii: existenţa unei materii serioase, o reflecţie suficientă şi existenţa unui consimţământ deplin. Ce înseamnă "materie serioasă (gravă)"? A fura este un păcat. Acuma, dacă furi doar un ac, actul furtului nu poate fi un păcat de moarte, deoarece "materia", adică furtul unui ac ordinar, nu este serioasă. Să presupunem însă că este vorba de un ac cu diamant de mare valoare: atunci, desigur, ar fi vorba de "materie serioasă". Ce înseamnă "reflecţie suficientă"? Înseamnă că trebuie să ştii ce faci în momentul actului respectiv. De exemplu, să presupunem că atunci când furi acul cu diamant eşti convins că e vorba de un ac cu o bucăţică mică de sticlă: în acest caz, nu vei fi avut reflecţie suficientă şi nu vei fi făcut un păcat de moarte până când îţi vei fi dat seama că obiectul furtului este un diamant de valoare. Dacă vei continua să îl păstrezi după ce ai aflat acest lucru, atunci în mod cert vei comite un păcat de moarte. Ce înseamnă "consimţământ deplin"? Să presupunem că tragi la ţintă şi că, accidental, omori un om: în acest caz nu ai comis păcatul omorului, deoarece nu ai vrut sau dorit să omori un om. Deci, trei lucruri sunt necesare pentru ca fapta ta să fie un păcat de moarte: Actul pe care îl faci trebuie să fie rău şi suficient de important; Trebuie să realizezi că îl faci şi să ştii că este greşit; Trebuie să îl faci în mod liber, deliberat şi cu voinţă. 57. Î: Ce este păcatul venial? R: Păcatul venial este o ofensă uşoară împotriva legii lui Dumnezeu în materie de mai mică gravitate, sau în materie de mare importanţă, dacă este comis fără suficientă reflecţie sau cu deplin consimţământ al voinţei. "Uşoară", adică o ofensă sau o greşeală mai mică; "venial", nu deoarece nu ar fi un păcat, ci deoarece Dumnezeu îl iartă cu mai multă dorinţă sau uşurinţă decât El o face în cazul unui păcat de moarte. "De mai mică gravitate", aşa cum este furtul unui ac obişnuit. "De mare importanţă", aşa cum este furtul unui ac cu diamant. Fără "reflecţie" sau "consimţământ", când, de exemplu, nu ai ştiut că este vorba de un diamant şi nu ai intenţionat să furi un diamant. 58. Î: Care sunt efectele păcatului venial? R: Efectele păcatului venial sunt: diminuarea dragostei lui Dumnezeu în inima noastră, rezultatul că suntem mai puţin demni de ajutorul Său şi slăbirea puterii de a opune rezistenţă păcatului de moarte. "Diminuarea dragostei" deoarece diminuează harul; or, harul este ceea ce creşte dragostea lui Dumnezeu în noi. Nu îi place lui Dumnezeu şi, cu toate că nu Îl jigneşte foarte mult, este, totuşi, o ofensă faţă de El. "Slăbirea puterii de a rezista": dacă un om este rănit, va fi mai uşor să fie omorât decât dacă e în perfectă sănătate. Prin urmare, păcatul de moarte va ucide cu mai multă uşurinţă un suflet deja slăbit de păcatele veniale. 59. Î: Care sunt principalele surse ale păcatului? R: Principalele surse ale păcatului sunt în număr de şapte: Mândria, Avariţia, Desfrânarea, Mânia, Lăcomia, Invidia şi Lenea şi sunt numite în mod obişnuit păcatele capitale. O "sursă" înseamnă ceva din care orice altceva provine. Sursa unui râu este un mic izvor de munte, care este originea râului. Această curgere de apă de mică importanţă îşi urmează cursul din ce în ce mai jos, creşte în putere şi în mărime de la alte pârâuri care o alimentează. Îşi croieşte drum prin livezi şi este începutul unui râu mare, care mătură totul în cale şi cară totul în ocean. Dacă cineva de la început ar fi oprit micul izvor de la munte, prima sursă a râului, nu ar fi fost nici un râu în acel loc anume. Exact la fel este şi cu păcatul. Există un păcat care este sursa şi care îşi croieşte drum şi ca un râu creşte în putere şi în mărime. Alte păcate urmează şi se unesc cu acesta. Se poate spune iarăşi că fiecare din aceste "păcate capitale", după cum sunt numite, este ca un conducător sau ca un căpitan în armată, având pe atâţia alţii sub el şi pe atâţia care îl urmează. Dacă se îndepărtează capul, ceilalţi membri ai trupului vor pieri. Deci, distrugând păcatul capital, celelalte păcate care îl urmează vor dispărea, de asemenea. Foarte puţini oameni au toate păcatele capitale: unii se fac vinovaţi de unul dintre ele, alţii de două sau de trei. Acel păcat de care suntem vinovaţi şi care este cauza celorlalte este numit păcatul predominant sau pasiunea conducătoare. Trebuie să încercăm să îl găsim şi să lucrăm pentru a-l învinge. Fiecare dintre aceste păcate capitale are un mare număr de păcate care îl urmează. "Mândria" este o stimă dezordonată faţă de sine. Mândria cade sub Prima Poruncă, deoarece apreciindu-ne atât de mult pe noi înşine Îl neglijăm pe Dumnezeu şi ne acordăm nouă înşine onoarea pe care o datorăm Lui. Cu ce ne mândrim? Cu înfăţişarea noastră? Boala poate şterge într-o singură noapte orice urmă de frumuseţe. Suntem mândri de hainele noastre? Nu ne aparţin, cele mai multe au fost luate de la animale: lâna de la oi, pieile de la bovine, penele de la păsări etc. De averea noastră, de banii sau proprietăţile noastre? Acestea ne pot fi furate sau distruse de foc. Cel învăţat poate deveni bolnav de nebunie, aşa că nu avem nimic de care să fim mândri, în afară de munca noastră bună. Tot ceea ce avem provine de la Dumnezeu şi poate fi al nostru numai atâta vreme cât El doreşte aceasta. Nu avem nimic când venim pe lume şi tot aşa o părăsim, fără nimic altceva decât giulgiul în care suntem îngropaţi; până şi acesta nu merge cu sufletul, ci rămâne cu trupul să puterezască în mormânt. Curând după moartea noastră, trupurile noastre devin atât de neplăcut mirositoare, încât până şi prietenii noştri cei mai dragi se grăbesc să le aşeze sub pământ, acolo unde ajung hrană pentru viermi, o masă coruptă şi neplăcută privirii şi mirosului. Pentru ce, atunci, ar trebui să fim aşa de mândri de acest trup şi să comitem atâtea păcate pentru el, să îl îndopăm cu atâtea delicatese, numai ca să fie hrană viermilor? Aceasta nu înseamnă, pe de altă parte, că nu trebuie să păstrăm trupurile noastre curate şi să le îngrijim. Suntem datori să facem asta şi a neglija acest lucru este un păcat. Singurul lucru care trebuie evitat este să le îngrijim prea mult încât să neglijăm sufletul nostru şi să Îl neglijăm de Dumnezeu din pricina lor. Urmările mândriei sunt: înfumurarea, ipocrizia, aspectul nebunesc în felul în care ne îmbrăcăm şi ne purtăm, asprimea arătată celorlalţi, pierderea de vreme cu noi înşine, etc. "Avariţia" este o dorinţă dezordonată pentru bunuri lumeşti. "Dezordonată", deoarece nu este avariţie atunci când, cu înţelepciune, ne preocupăm cu înzestrarea celor necesare viitorului pentru noi înşine şi pentru alţii. Avariţia cade sub a zecea poruncă şi este interzisă de aceasta. Urmările avariţiei sunt: lipsa iubirii, afacerile necinstite, furtul, etc. "Desfrânarea" este dorinţa de a face păcatele carnale: gânduri, cuvinte sau acţiuni impure. Cade sub a şasea şi a noua poruncă şi cuprinde ceea ce acestea interzic. Este obiceiul de a nesocoti sau de a dori nesocotirea celei de a şasea şi celei de a noua porunci. Desfrânarea şi impuritatea înseamnă acelaşi lucru. Urmările desfrânarii sunt: neglijarea rugăciunii, neglijarea Sacramentelor şi, în final, pierderea credinţei. "Mânia" cade sub a cincea poruncă. Este urmată de ură, de dorinţa de răzbunare, etc. "Lăcomia" este păcatul de a mânca sau de a bea prea mult. În ceea ce priveşte mâncarea, este comisă prin: a mânca prea des; a fi prea particular în ceea ce priveşte ce anume mâncăm, adică a căuta mereu lucrurile cele mai scumpe, despre care credem că alţii nu le pot avea. În ceea ce priveşte băutura, este comisă prin a bea prea mult din băuturile care intoxică. Beţivul este un lacom care comite păcatul lăcomiei de fiecare dată când se intoxică. Lăcomia, mai ales în forma lăcomiei faţă de băutură, cade într-o anumită privinţă sub porunca întâi, deoarece deprivându-ne pe noi înşine de raţiune nu îi putem acorda lui Dumnezeu respectul şi onoarea pe care I le datorăm. Să ne gândim la câte păcate fac beţivii. Mai întâi, se intoxică, ceea ce este un păcat în sine. Se privează de uzul raţiunii, abuzând de acest mare dar al lui Dumnezeu, devenind ca un animal. Într-un anumit fel, beţivul ajunge mai jos decât un animal, deoarece animalele urmează legile pe care Dumnezeu le-a sădit în natura lor şi niciodată nu beau în exces. Ele ascultă de Dumnezeu, pe când omul este singura dintre creaturile lui Dumnezeu care nu păstrează întotdeauna legile Sale. Să ne gândim, de asemenea, la marele număr de oameni nebuni care sunt închişi prin aziluri, care ar da orice au pe lume ca să-şi poată folosi raţiunea, dacă şi-ar putea înţelege condiţia mizerabilă. Şi totuşi, beţivul abuzează de acest dar care i-ar putea face fericiţi pe aceşti lunatici loviţi de soartă. Mai mult, beţivul provoacă daune propriei sănătăţi, astfel încât încalcă porunca a cincea, comiţând o sinucidere lentă. El pierde respectul propriei persoane şi foloseşte cuvinte păcătoase; frecvent neglijează Liturghia şi toate îndatoririle religioase, se expune pericolului de a muri în stare de păcat, provoacă scandal familiei şi vecinilor şi, prin exemplul său rău, îi poate face pe unii să părăsească sau să rămâna în afara Bisericii adevărate. Prin continua lipsă de măsură, poate deveni nebun şi poate rămânea în această stare până când moartea pune sfârşit carierei sale, ajungând nepregătit înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu. Pe lângă toate acestea, el îşi cheltuie averea pe care ar fi putut să o folosească într-un scop mai bun şi preface darurile lui Dumnezeu în mijloace de a-L ofensa. Dacă este tată, el îşi neglijează copiii şi soţia cărora le-a promis cele necesare, îi lasă la îndemâna frigului şi foamei în timp ce comite păcat cu mijloacele care i-ar fi făcut să ducă o viaţă confortabilă. Prin urmare, beţia este un păcat acompaniat de multe rele care sunt de plâns. Sunt trei păcate mari de care va trebui mereu să te păzeşti în toată viaţa ta: beţia, necinstea şi impuritatea. Dacă le vei evita pe acestea trei, aproape sigur le vei evita pe toate celelalte, deoarece aproape toate păcatele pot fi reduse, într-un fel sau altul, la acestea şi sunt urmarea lor. Acestea sunt cele mai periculoase, mai întâi din cauza faptului că au cei mai mulţi adepţi, iar mai apoi din cauză că acestea pot creşte în noi aproape fără să ne dăm seama. Beţivul nu a fost mereu aşa, ci poate că a început prin a fi un băiat care a băut puţin; a doua oară a băut mai mult; apoi şi mai mult până când a început să simtă nevoia băuturilor tari şi cu greu să poată fără ele, pentru ca în final să ajungă sclavul lipsei de măsură, vânzându-şi atât trupul, cât şi sufletul pentru băutură. Viciile necinstei şi impurităţii cresc în mod gradat, în acelaşi fel. Deci, evită-le de la început şi opune-le rezistenţă cât timp acest lucru mai este în puterea ta. Dacă realizezi că eşti înclinat spre oricare din acestea trei în anii tinereţii tale, opreşte-le dintr-o dată. "Invidia" este dorinţa de a-l vedea pe celălalt lovit de soartă, aşa încât să putem beneficia de această situaţie. Suntem bucuroşi să îl vedem eşuând în afacerea lui, ne pare rău când cineva îl vorbeşte de bine, etc. Invidia cade sub cea de a opta poruncă. "Trândăvia" este comisă atunci când ne irosim timpul şi suntem leneşi; când suntem indiferenţi în a-L servi pe Dumnezeu; când pe toate le facem încet, fără tragere de inimă şi prost, într-un fel care arată că am vrea mai degrabă să nu facem acel lucru. Sunt trândavi care zac în pat dimineaţa până târziu şi îşi neglijează îndatoririle. Cei trândavi sunt, deseori, neglijenţi chiar cu aspectul lor personal; mereu sunt în mizerie şi nevoie, în afară de cazul în care are cineva grijă de ei. Trândăvia cade sub prima poruncă, deoarece este legată în mod special de felul în care Îl servim pe Dumnezeu. Cum, atunci, vom distruge cel mai bine păcatul din sufletele noastre ? Găsind care este păcatul nostru capital şi scoţându-l din rădăcină. Dacă un stejar puternic este adânc înfipt în sol, cum poate fi distrus cel mai bine ? Tăindu-i ramurile ? Nu. În fiecare primăvară, noi ramuri vor apărea. Ci tăindu-i rădăcina, caz în care întregul stejar, cu toate ramurile sale, se va usca. În acelaşi fel, păcatul nostru capital este rădăcina, şi atâta vreme cât trăim în trup alte păcate vor creşte din el. Atâta timp cât încercăm să distrugem păcatele noastre fără să atingem păcatul nostru capital, adică păcatul nostru principal, nu facem decât să tăiem ramuri care vor creşte iarăşi. Cu adevărat, un mare număr de oameni nu fac altceva decât să taie ramuri mereu, acesta este motivul pentru care nu beneficiază atât de mult pe cât ar putea de rugăciunile pe care le spun, de Liturghiile pe care le ascultă, de Sacramentele pe care le primesc, de predicile pe care le aud. Dar nu îţi imagina că, din cauză că nu devii mai bun, când te rogi, când asculţi Liturghiile, când primeşti Sacramentele sau auzi predicile nu faci un lucru bun: Asta ar fi o mare eroare, un lucru sugerat de diavol cu scopul de a face oamenii să renunţe la devoţiunea lor. La ce îţi foloseşte, ar putea el spune, să încerci să fii bun? Eşti exact la fel de rău ca acum un an. Nu asculta de asemenea ispite! Dacă nu ar fi fost rugăciunile tale şi Sacramentele pe care le-ai primit, ai fi fost într-o situaţie cu mult mai rea. Închipuie-ţi un om care vâsleşte pe un fluviu împotriva unui curent puternic. El vâsleşte cât poate de tare, totuşi nu avansează nici măcar un metru în susul curentului. Înseamnă asta că nu face nimic? Face foarte mult: preîntâmpină situaţia în care ar fi cărat de curent în ocean. El se păstrează la locul în care se află, până când puterea curentului scade, iar atunci va putea înainta. În acelaşi fel, cei care încearcă să fie buni se luptă împotriva puternicului curent al tentaţiei. Dacă vor opri lupta împotriva lui, acel curent în va lua cu el şi în va duce în marele ocean al păcatului şi vor fi pierduţi pentru totdeauna. Într-o zi, ispita va deveni mai slabă şi vor fi capabili să avanseze spre Cer. Simţim ispita cel mai mult atunci când încercăm să ne opunem ei şi să trăim o viaţă bună, deoarece atunci lucrăm împotriva înclinaţiei noastre rele: puternicul curent al pasiunilor noastre.
- Lupta Vietii Tale cu Pacatul
- THE LAW ALL LANGUAGES
- STIL DE VIATA SANATOS
- Vindecare Naturista
- Stil de Viata Cauzele Bolilor
- Legile Universului Aplica
- Secretul Vietii Implinite
- Marea Lupta pentru Inchinare
- SFARSITUL PACATULUI
- SEMNUL FIAREI 666
- Crestini Adevarati Prin Fapte
- Cum scapi de Fortele Negative
- Idolii Personali si Pocainta
- Istoria Mantuirii Omului
- Invataturi Biblice Aplica
- Studii Biblice
- FILME
- BIBLIA AUDIO
- Profetii Actuale RAUL LUMII
- Puterea Secreta a Apei